Începând cu acest titlu, aparţinând limbajului de lemn pe care îl cunoaştem, vreau să spun că nu am de gând să batjocoresc nimic. Poate doar să păstrez amărăciunea pe care o simt şi în cuvintele ce se vor înşirui în continuare.
Îmi pare tare rău că articole de genul “îmi pare rău fata mea că te-am născut în ţara asta” sunt atât de adevărate şi actuale.
Îmi pare tare rău că azi, în zi de sărbătoare naţională, am văzut iar cât de prost e organizat totul în ţara asta. Şi cât de răi suntem. Şi cât de proşti sunt cei care au puterea. Şi unii dintre cei care au o uniformă şi au senzaţia că asta îi face Dumnezei!
Pentru cine nu a încercat astăzi să ajungă la defilare, nu voi încerca să descriu nici munţii de sticle goale rămaşi pe trotuare, nici nesimţirea oamenilor, nici pe cea a poliţiştilor sau a jandarmilor.
Nu voi descrie nici cât de patetic pleca un fost Preşedinte, Emil Constantinescu, nebăgat în seamă de nimeni, dar el strângând mâini peste gardul despărţitor de parcă cineva i-ar fi întins mâna…
Voi spune doar că îmi pare rău!
Şi voi spune că sper “să te faci bine, Românie”. Aşa cum spunea un coleg de-al meu. Şi că sper să supravieţuieşti! Că prea eşti atacată! Şi jefuită! Şi distrusă! Şi mâncată!
Noi, câţiva, tot mai puţini, sperăm să îţi fie bine. Şi suntem dintre cei care nu te furăm! Şi nu te atacăm! Ba chiar încercăm să te mai apărăm. Deşi cei care ar trebui să facă asta, să te apere, cei ce au puterea, nu se lasă impresionaţi nici de starea ta, nici de părerile noastre. Sunt complet indiferenţi. La tot! Mai puţin la propria îndestulare.
La mulţi ani ţară dragă, frumoasă, dar muribundă!
Va trebui să găseşti singură o soluţie, pentru că noi se pare că nu avem!