Vreau să scriu ceva de sfârşit de an. Că iată, se apropie. Şi nu ştiu cu ce să încep. Nu am să vorbesc despre alegeri, deşi sunt tot mai disperat de indiferenţa cu care oamenii (mai ales tinerii!!) din această ţară se lasă influenţaţi de o lene distrugătoare, de o indolenţă malefică, aproape intrată în ADN-ul lor, să nu participe la acest act care decide viitorul! VIITORUL LOR!
Nu am să vorbesc nici despre tăierile de buget din teatre, deşi asta ne roade şi ne consumă foarte tare pe noi, actori, regizori, scenografi, şamd.
Şi de aceea nu am să vorbesc nici despre „ce vreţi mă, nu v-au mărit salariile?”, pentru că, la cât „s-a mărit” totul în rest, câştigăm mai puţin acum.
Despre politică nu vorbesc, pentru că o face toată lumea. Şi eu nu mă pricep atât de bine!
Despre cât de greşit este drumul învăţământului din România şi despre trauma la care sunt supuşi copiii în acest sistem iar nu vorbesc, pentru că se vede cu ochiul liber.
Despre condiţiile execrabile din spitale, despre „vraiştea” care domină sistemul de impozitări, despre angajaţii din Primării care nu îşi fac deloc treaba şi au nesimţirea să te acuze tot pe tine că nu ai trimis nu ştiu ce acte, deşi le au de ani de zile în birou, nu pot să vorbesc, pentru că sunt prea scârbit şi lovit recent de aceste manifestări măgăreşti şi nu vreau să vorbesc urât pe pagina mea.
Despre orele pe care le pierdem pe străzi (că deh, autostrăzi nu avem…) în drum spre…orice, o să mai tot vorbim! Sunt sigur. Să vorbim despre metroul din Drumul Taberei? (Hahaha!) Care metrou?
Să vorbesc despre Euro 2020? Îmi e tare teamă…!!
Nu ştiu, poate îmi propuneţi un subiect despre care să vorbim.
Dar am să vorbesc despre cât de frumos e la teatru (uneori, da, nu vreau să generalizez, pentru că….aşa cum spunea marele şi regretatul Ion Cojar „la teatru când e frumos, e frumos, dar când e urât, e tare urât”). Despre cât de multă nevoie avem să evadăm cu orice preţ din robotizarea pe care ne-o propune societatea, să rupem automatizările şi programele pe care ni le inoculează sistemul, sistemele şi să ne facem timp pentru noi, pentru frumos, da, pentru artă, pentru natură, pentru iubire!
Ce frumos ar fi să ne propunem să ne iubim! Dar e o utopie! Măcar să ne respectăm? Şi să ne facem treaba bine, atât cât putem fiecare? Iar cei care „ne sunt şefi” să ne aprecieze pentru munca şi onestitatea noatră? Mda, şi asta e o utopie!
Dragii mei care mă citiţi, din greşeală, din plăcere, din întâmplare, vă rog măcar să gândiţi de bine şi pentru alţii! Vă rog. Şi vă rog să vă faceţi timp pentru frumos în viaţa voastră! Vă rog să mă credeţi că nu întotdeauna cu bani se ajunge la acest frumos. Sigur că nu încurcă banii, dar nu sunt mereu esenţiali. Un bilet la teatru e de multe ori mai ieftin decât la cinema, la expoziţii se intră de multe ori gratis. Dacă vă obişnuiţi să vă „recompensaţi” cu astfel de evadări veţi avea multe suprize plăcute. Şi veţi vedea tot mai mult, care vă va bucura tot mai mult.
Veţi descoperi şi voi cât de mult înseamnă liniştea ce se aşterne într-o sală de teatru după ce a fost rostită bine o replică importantă, atunci „când trece Îngerul”, aşa cum se spune la noi şi veţi vedea cât de mult vă va îmbogăţi acest lucru. Şi ce bine vă veţi simţi!
Nu ştiu ce mi-a venit, poate este această…”melancolie” a Sărbătorilor, a sfârşitului de an, a trecerii timpului, dar am vrut să vă spun ceva. Pentru că eu cred că dacă noi ne „expunem” la mai mult frumos, ne îmbogăţim, devenim mai buni şi mai capabili de iubire şi asta ajută pe toată lumea!
Deocamdată atât! Poate mai vorbim. Cine ştie ce subiecte se mai arată?
Vă îmbraţisez tare pe toţi, măcar pentru că aţi citit acest text până la sfârşit. Mulţumesc.
SFÂRŞIT