Superficialitatea cucereşte România

Arata toate articolele

Pe lângă mişelia politicienilor, eu cred că România moare îngropată de superficialitate! Care, alăturată lipsei de modele reale, care nu că nu există dar nu sunt niciodată promovate, va cangrena şi va mânca sufletul acestei ţări!

Nu ştiu a cui e vina! Nu ştiu cum poate fi îndepărtată! Nu ştiu ce pot eu să fac, dar simt că trebuie măcar să spun: superficialitatea ne-a cotropit! Şi trist este că vine mai ales dinspre generaţia tânără, în forţă, cea care vrea „să ne înlocuiască”, asta ca să mă bag şi eu in generaţia celor care „stau în drumul” afirmării tinerilor, deşi nu e cazul şi oricum e o prostie!

Nu mai pot să văd filmări cu actorii tineri la cadru care stau pe facebook! Nu mai pot să văd echipe de filmare în care oamenii sunt muuulţi, dar pare că se cam încurcă reciproc! Nu mai pot să văd cum multă lume de acolo nu prea ştie ce are de făcut! Nu mai pot să văd „spaime” legate de racorduri, de axe, de lumini, când pe vremurile în care se făcea film astea nici nu existau, erau mereu în grija unor profesionişti, iar actorii şi „creatorii” nu îşi pierdeau timpul cu ele, ci creau! Vorbeau despre poveste, despre personaje, despre trăiri!

Sunt atât de mâhnit, îmi pare atât de rău că aceşti tineri, în marea lor majoritate minunaţi, nu au şansa să lucreze cu adevărat profesionist! Să fie concentraţi pe creat, să fie fericiţi de reuşite reale, să fie liniştiţi şi liberi atunci când filmează. Să nu fie cu gândul la smartphone, să nu fie cu ochii permanent pe ceas. Şi această atmosferă şi această libertate să îi oblige să fie nu numai serioşi, dar şi concentraţi şi dornici de a face frumos, bine, cu maximum talent.

Nu e suficient să ne strâmbăm, jur, va veni şi momentul în care lumea nu va mai râde la asta. Curând. Spectatorii şi telespectatorii trebuie să mai şi simtă, să mai fie şi mişcaţi, să fie distraţi şi de subtilităţi, să vadă şi priviri adevărate, cu sclipiri în ochi!

Eu nu cred că ăsta e drumul, eu nu cred că aşa trebuie făcut. Şi experienţele avute, alături de actori uriaşi, în condiţii incomparabil mai grele, dar cu rezultate incomparabil mai bune, îmi certifică faptul că totuşi eu am dreptate.

Din fericire mai găsesc atmosfera şi dorinţa asta (măcar uneori) la repetiţiile din teatre, dar şi acolo depinde extrem de mult de regizor. Şi da, şi acolo e tot mai rar…

Azi mi-am exprimat o mâhnire. Nu vine din frustrări ci din regrete. Sper să fie mai bine! Mult mai bine!